Cum a început totul?

Începem de la faptul că nici eu, nici Ionuț nu știm să facem o plăcintă neam! 
Știu. Ar trebui să zicem că suntem mega pasionați de brutărie, că facem plăcinte sau chestii din aluat de la 14 ani, ca e visul nostru de o viață și că după multă muncă, am ajuns unde ne-am dorit de atât de mult timp. 

Adevărul e altul. El a jucat fotbal o viață și eu lucrez în aviație. Afacerea a venit întâmplător, într-o zi de marți, random, când am aflat despre o gogoșerie de vânzare. 

Sigur că reacția mea a fost: “Dar noi nu știm să facem o plăcintă, neam!” Răspunsul a venit rapid: “Da, dar mama știe!” Și atunci am aflat despre plăcintele pe lespede. Nu știam că mama soacră știe să facă așa ceva. Dar Ionuț și-a amintit că în copilăria lui, erau niște plăcinte extraodinar de bune, pe care mama lui le făcea cu multă dragoste. Plăcintele erau cu brânză, varză sau cartofi, iar cea cu brânză era preferata lui. ” Crede-mă! O să funcționeze! Eu nu am mâncat niciunde în Sibiu așa ceva!” 

Real vorbind, nici eu nu mâncasem așa ceva în Sibiu. E posibil să fi existat pe undeva astfel de plăcinte, dar noi nu le găsisem pana atunci.

Zis și făcut. Mama soacră a fost sunată și anunțată că e musai să se prezinte la Sibiu, în scopuri profesionale. 

Ceea ce era atunci o gogoșerie, arăta cam rău ca să fiu sinceră. Îmi amintesc că era o faianță albastră, de-a dreptul urâțică, iar aparatura nu era cea mai performantă. 
Dar mama lui Ionuț a făcut o magie. Din făină, drojdie, brânză și multă dragoste, a făcut prima plăcintă. Am gustat toți. A fost dragoste la prima mușcătură. Și atunci am crezut cu totul în instinctul de antreprenor a lui Ionuț. Avea gust de acasă. De sărbători. De bunica mea. De toate neamurile la un loc. Plăcinta aia avea gust de tradiție, de o seară de vară, după ce te-ai jucat toată ziua pe uliță. Avea gust de vatra casei, de foc și caldură. Avea gust de copilărie! 

Hotărârea a venit pe loc: scoatem tot uleiul, nu mai facem gogoși, comandăm plite speciale pentru plăcinte și facem ceva extrem de bun și unic în oraș. Iar cel mai important: nu facem rabat de la calitate. Multă umplutură și dragoste. 

Lucrurile s-au mișcat. Încet și sigur. În fiecare zi venea Ionuț cu câte o idee: 
– Hai să tăiem geamul. Să facem cumva să se vadă tot ce facem înăuntru. Să vadă lumea că facem aluatul pe loc. Că totul se face pe loc. 
– Hai să facem o ședință foto la plăcinte. Să facem reclamă. 
– Hai să comandăm produse profesionale pentru plăcintărie. Plite, masă rece, vitrină calda. Tot. 

A avut multe idei. Și toate bune. Și încet, încet s-au materializat aproape toate. Am scos faianța albastră, am cumpărat aparatură nouă, iar acum avem o mică afacere superbă, de suflet. 

Keep calm. Între timp am învățat și eu să fac plăcinte. Nu e fizică cuantică. E doar o rețetă super bună acolo și multă magie. Și dragoste. Atât.

PS: Mama soacră, pe această cale, vă mulțumim din suflet pentru magie. Întreg Sibiul se linge pe degete și vă zice: “săru-mâna pentru masă!